Ziua bună se cunoaște de dimineață
Sunt în mijloc de octombrie la Cabana Capra de pe Transfăgărășan. La ora 6,45AM deschid ușa cabanei și primesc 2 lovituri în față. Erau cele 2 grade Celsius care m-au întâmpinat voioase. Plec spre locul de întalnire cu Daniel Opait unde ajung la fix șapte și doua minute. Ne salutăm cu farurile, ca doi oameni dinainte înteleși, deși eram singurii ce mișunau în zonă la acea oră.
Rucsacul în spate, camera în mână și pornim ca doi zmei spre culmea Făgărașului, prin spatele Cabanei Bâlea Lac. Încep să gâfâi ca o locomotivă cu aburi și pe la trei sferturi din urcare observ că glicemia mi-a coborât în bocanci. Întelegător, Daniel așteaptă să bag un pumn de stafide și ceva lichide, după care încep să mă mișc puțin mai greu decât o babă pornită spre pupat de moaște. Pe culmea alăturată un țap merge liniștit pe o traiectorie de interceptare. Mărim pasul cu speranța că-l vom prinde într-o lumină bună. Ajungem cu puțin înainte să-și facă apariția, ne vede și se întoarce într-o clipă de unde a venit. Coborâm spre lac, o împușcătură răsună din valea alăturată, ecoul stăruie în aerul dimineții secunde bune și ne întristează la maxim. Bombănim, înjurăm în barbă și pornim mai departe, fără a reuși să întelegem plăcerea vânătorului. Marea alpină se deschide în fața noastră. E gata gata sa înghită refugiul de la cota 2000. Minute bune, mergem în tăcere, îmi dau seama că razele soarelui încep să-mi bată fix în ochi și mă gândesc la ochelarii uitați în mașină.
Daniel observă primul ciopor de capre negre. Doar el știe cum le-a descoperit. De după coama dealului nu se vedea decât o linie subțire, ceva mai întunecată la culoare. Cu viteza vântului care ne-a trădat prezența s-au refugiat și ele la umbră și la o distanță sigură. Un singur ied de anul trecut a mai zăbovit puțin în lumina perfectă a dimineții și ne-a permis primele cadre bune. Ascunși după pietre, așteptăm să vedem ce se mai întamplă, poate poate vor reveni in lumină. Din partea asta, nicio șansă, însă, de sus începe să coboare în pas vioi un țap.
Mare, impunător, cu o atitudine de învingător, curios pesemne să vadă ce echipament am cărat pe munte, altfel nu-mi explic de ce a venit până la câțiva metri de noi. Când a văzut că suntem bine pregătiți pentru o ședință foto și că nu vrem să le facem niciun rău nici lui și nici haremului, a băgat plin de încredere o tură stânga – drepta, să-l vedem bine din toate unghiurile, ne-a mai aruncat câteva priviri peste umăr și și-a văzut mai departe de programul zilei. Câteva momente mai târziu, când vraja s-a mai destrămat, Daniel mi-a spus că e unul dintre cei mai frumoși și mai impunători țapi din zonă – și n-am niciun motiv să nu-l cred, că i-a văzut pe cei mai mulți dintre ei. Și acum când scriu, nu încetez să mă minunez: ce blană frumoasă, ce coarne, ce privire, ce atitudine, ce noroc pe mine să-l vad atât de aproape.
Ziua trece prea repede pentru câte informații și povești are Daniel în tolbă, cu urși, cu cerbi, cu cocoși de munte, pentru câte culori vrea toamna să ne arate. Urmărim prin teleobiectiv un ied ce zburdă bucuros pe o pantă de te ia cu amețeală, savuram zborul la 2-3 metri de noi a unui fluturaș de stâncă (surpriză maximă și pentru Daniel, ii știa deja plecați la o altitudine mai joasa), ne bucurăm de patru cormorani mari ce traversează Făgărașul, de vreo 10 păstrăvi ce se zbenguiesc bucuroși că nu s-au întâlnit cu cormoranii, de o marmotă dolofană cu insomnii, de vreme ce era singura prezentă în zonă și de o brumăriță de stâncă ce ține cărarea ocupată minute în șir. Nu-i mai amintesc aici pe corbii care au fost mai toată ziua prezenți dar s-au lasat greu prinși în focus. Mai vreau zile ca asta…
